A treia Europa (de Dan Zamfirescu)

Dedic paginile de faţă forţelor vii ale Neamului Românesc, acelor forţe ce au ştiut să ţâşnească totdeauna din adânc,

sub presiunea catastrofelor sau provocărilor Istoriei, şi să smulgă celor mai potrivnice conjuncturi biruinţa finală!

DAN ZAMFIRESCU

în ziua de 23 aprilie, praznicul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, ucigătorul balaurului

 

ALTERNATIVA REALISTĂ LA ILUZIILE SINUCIGAŞE – 1997

Dacă, pentru Nicolae Iorga, „Prooroc se chiamă acela care ştie că lucrurile se ţin de cuvânt mai mult decât oamenii şi care află astfel totdeauna ce vor face ele”[1], pentru Paul Valéry, „Nimic nu face pe om mai redutabil, mai implacabil, decât facultatea de a vedea lucrurile aşa cum sunt”[2].

Nu am pretenţia că sunt prooroc, dar o am pe aceea de a fi încercat să văd lucrurile „aşa cum sunt” şi de a mă fi străduit să fac să le vadă şi conaţionalii mei.

în efortul de a mă lămuri pe mine însumi am ajuns uneori să aflu şi „ce vor face lucrurile” în viitor. Am încercat să o spun într-un climat în care păream paradoxal şi deplasat în raport cu euforia generală, dar nu şi cu un curs al lucrurilor ajuns acum la scadenţele prevăzute. Este ceea ce cred că îmi dă dreptul la această carte, alcătuită în cea mai mare parte cu articole publicate în ziarele „Alianţa”, „Şansa” şi „Azi”, din aprilie 1990 până în octombrie 1991, la care se adaugă două eseuri, unul scris înainte de Revoluţia din 1989, dar tipărit întâia oară în volumul Războiul împotriva poporului român (Editura Roza Vânturilor, 1993), iar celălalt apărut în „Totuşi iubirea” din 18-25 iunie 1993. Toate au fost incluse şi în volumul amintit, unde s-au adăugat câteva note, preluate, în parte, şi în cartea de faţă.

Am pus înainte trei mărturii mai vechi (1977,1981 şi 1984) despre conceptul şi ideea-axă a volumului: A TREIA EUROPĂ, şi am reprodus – cu acordul domnului Eugen Alexandru Niculescu – opt pagini din Declaraţia-Program a Partidului Alianţa pentru Democraţie, declaraţie redactată împreună cu dânsul şi semnată în 29 iunie 1995 de încă patru persoane ce au avut curajul să spună adevărul despre perspectivele „integrării” noastre în „Europa” şi în N.A.T.O.

Teza emisă şi argumentată în paginile ce urmează sună astfel: transformarea noastră, de data asta benevolă şi entuziastă, în colonia altui imperialism decât cel al cnutului, nu este unica alternativă. Nu trebuie să uităm niciodată că, împreună cu un întreg lot de popoare europene, am fost închişi pentru aproape o jumătate de secol într-un infern tocmai în urma „parteneriatului” dintre Occidentul euro-atlantic („Europa” în accepţia de acum a termenului!) şi „Imperiul răului”.

Acest parteneriat a fost tulburat, imprevizibil şi supărător, de marea insurecţie anaţiunilor, din anul 1989. El este pe cale să se refacă acum, sub alte forme, şi în dauna aceloraşi naţiuni. Numai că de data asta circum stanţele istorice diferă de cele din 1945. Dacă ele voi ii ratate de către cei interesaţi, atunci vor pierde nu numai ultima lor şansă în istorie, dar vor dezerta şi de la misiunea pe care aceasta le-a încredinţat-o în clipa de faţă.

Căci dacă mai avem raţiuni să credem că lumea noastră va rămâne în fiinţă, atunci fără ]îndoială că una dintre soluţiile găsite de Creator pentru salvarea făpturii sale de concurenţa iresponsabilă dintre „behemoţi” (cum îi numea N. lorga, folosind un cuvânt din Biblia ebraică, pe mastodonţii politicii mondiale din timpul său) este tocmai existenţa celei de A TREIA EUROPE.

Aşezată pe de o parte între moştenitorii năvălirilor asiatice şi ai nemărginitei ambiţii ţariste fascinate de Bizanţ, iar pe de altă parte între secţiunea continentului european care, de la Renaştere încoace, s-a obişnuit să privească la restul lumii ca la un teritoriu de pradă, exploatare şi dominaţie colonială, această „A TREIA EUROPĂ”, căreia suferinţa comună i-a creat o configuraţie sufletească unitară şi aspiraţii convergente, este menită să devină astăzi, şi mai ales în mileniul ce vine, moştenitoarea autenticei Europe, aflată acum în curs de dispariţie sub valurile altui gen de cataclism decât cel ce a nimicit Atlantida.

Existenţa şi lucrarea celei de A TREIA EUROPE – care este, prin Elada, şi cea mai veche Europă!- poate şi trebuie să devină piedica esenţială în calea dezastrului universal al omului şi naturii, dezastru programat de gestionarea treburilor planetare de către Europa occidentală, modelată de geniul demoniac al lui Machiavelli şi de mentalitatea bancherilor italieni. Pretutindeni în lume, puterile de viaţă, forţele minţilor şi trupurilor normale şi sănătoase, voinţa de supravieţuire a întregii colectivităţi umane încăpute acum pe mâna speciei sinistre a ANTI-OMULUI, se vor ridica, se vor recunoaşte şi se vor uni spre a scoate lumea din plasa otrăvită aruncată asupră-i de Cavalerii Apocalipsului.

în centrul acestui proces mântuitor poate şi trebuie să se aşeze A TREIA EUROPĂ. Deoarece în cuprinsul ei există o experienţă unică a răului şi a luptei cu răul, precum şi o doză de luciditate ce nu se mai află nicăieri pe lume. Dai mai ales fiindcă a făcut dovada că este în stare să învingă un cataclism al Istoriei: acela adus asupră-i de convivii de la Yalta.

*

S-ar putea ca nu ştiu cine să mă acuze iarăşi de pornire împotriva „Europei” la care se închină, de şase ani, aproape toată clasa politică românească (şi nu numai românească). Din nefericire – pentru ea! – idolul se va dovedi încă o dată a fi Molohul fenician care-şi mistuia adoratorii în pântecele de foc. Prăbuşirea unui nou edificiu de iluzii nu mai trebuie să coste însă o naţiune întreagă ceea ce a costat clasa politică interbelică, pierită în puşcării şi la Canal ca urmare a sacrificării ei, cu cinism, de către acelaşi idol.

Dacă la 29 iunie 1995 analiza subscrisă de „cei şase” a părut majorităţii cunoscuţilor cărora li s-a dat broşura Declaraţiei-Program (de unde am extras-o şi republicat-o aici) pătimaşă şi pesimistă, într-un viitor foarte apropiat se va dovedi că noi n-am făcut decât să punem, înaintea perdelei de fum şi iluziei, „lucrurile care se ţin de cuvânt”.

Argumentul că România nu îndeplineşte încă „baremurile” primirii în „Europa” şi în N.A.T.O. (argument invocat, de altfel, şi în cazul Ţărilor Baltice) nu are valoare mai ales după ce „Europa” a demonstrat că poate primi Rusia în „Consiliul Europei” fără ca nici unul dintre „baremurile” impuse nouă şi celor ca noi să li fost îndeplinit de aceasta, sau să existe măcar o garanţie că o să fie îndeplinit vreodată! Cine mai poate crede că aceeaşi Europă îngenunchiată la Strasbourg de „fosta Uniune Sovietică”, va înfrunta viitoarea Rusie, dacă aceasta îşi va face un punct de onoare şi un simbol al reintrării sale în clubul „superputerilor” din non-primirea României şi Bulgariei – cele două „chei” ale stăpânirii Europei, verificate ca atare de la romani şi bizantini la otomani şi ruşi?

Dacă paginile de faţă vor contribui măcar la trezirea conştiinţelor şi înarmarea lor în faţa unor realităţi posibil amare, atunci ele îşi vor fi îndeplinit o parte din scopul propus.

Dar ambiţia majoră a cărţii este să deschidă perspectiva spre singurul viitor realist pentru toţi aceşti eterni sacrificaţi ai „Europei”: unirea lor într-o forţă capabilă să se apere singură spre toate azimuturile şi să-şi realizeze împreună destinul.

DIN „A TREIA EUROPĂ” VA PORNI REGENERAREA SUFLETEASCĂ ŞI SPIRITUALĂ A BĂTRÂNULUI NOSTRU CONTINENT [3]

I se atribuie lui Martin Heidegger, filosoful neliniştilor veacului nostru în faţa existenţei, o profeţie: că din spaţiul culturii româneşti şi în genere din spaţiul sud-est european, această „a treia Europă” care, de la bizantini n-a mai jucat un rol major în destinele culturii universale, comparativ cu rolul Occidentului (şi al culturilor integrate lui din Europa Centrală şi Răsăriteană) sau al Rusiei secolelor XIX şi XX, că din această „a treia Europă” va porni regenerarea sufletească şi spirituală a bătrânului nostru continent. Nu ştiu dacă trebuie să subscriem la această teză, dar prezentul începe să ne facă a desluşi ceva, dincolo de această profeţie: cu fiecare zi se naşte o perspectivă planetară, nu numai europeană, asupra tuturor problemelor politice, economice, sociale şi spirituale ce ţin de specia noastră. Şi în această perspectivă planetară proprie omenirii de azi, noi ne regăsim firesc, la noi acasă, ca şi cum ar fi o perspectivă românească. Este modul nostru de a privi lumea începând de la Ştefan cel Mare (care gândea politica ţării sale în funcţie de raporturile de forţe a trei continente) până la Dimitrie Cantemir, care făcea întâia oară în cultura europeană puntea de aur între Orient şi Occident. Şi de la Cantemir şi Eminescu – primul mare poet care integrează India sensibilităţii europene – la Nicolae Iorga, cel ce proclama, încă de acum o jumătate de veac, necesitatea unei „noi ordini culturale mondiale”, în care toate popoarele şi toate culturile să-şi găsească locul, să aibă cinstea legitimă (vezi epocalul “Essai de synthèse de l`histoire de l`humanité”), şi la Mircea Eliade. Aceeaşi „perspectivă planetară” o descifra cu câţiva ani în urmă Harold Wilson în politica României de azi, fără a bănui că ea urcă din adâncul a peste o jumătate de mileniu de istorie. Istorie ce ne-a învăţat că nimic nu e mai de preţ pe lume decât un bob de înţelepciune şi un grăunte de credinţă în raţionalitatea firii, atunci când universul le pare tuturor absurd şi lumea cuprinsă de toate nebuniile şi deznădejdile.

Puterea aceasta de a crede – matur şi „încercat” – în om, cu îndărătnicia cu care ţăranul român crede în puterea dreptăţii ca lege a lumii şi în triumful final al omeniei – iată supremul mesaj al României către lumea în care trăim. Mesaj ce vine din vremuri imemoriale, dar ajunge abia astăzi să însemne un cuvânt de viaţă pentru Umanitate.

„A TREIA EUROPĂ” POATE CONTRIBUI MASIV LA NAŞTEREA „EUROPEI SUFLETULUI EUROPEAN” [4]

I.P.: Aţi lansat un punct de vedere îndrăzneţ, afirmând că valorile culturii noastre aparţin nu „literaturii răsăritene”, nu celei „apusene”, ci unei „a treia Europe”. Ce înţelegeţi prin această noţiune? Şi ce înseamnă expresia (folosită de dv. în acelaşi context) „deschiderea literaturii române spre toate azimuturile” ?

D.Z.: Vă referiţi, desigur, la articolul Prestigiul şi actualitatea culturii româneşti, retipărit în volumul meu Via Magna şi în care apare acest pasaj: „I se atribuie lui Martin Heidegger, filosoful neliniştilor veacului nostru în faţa existenţei, o profeţie: că din spaţiul sud-est european, această «a treia Europă» care de la bizantini n-a mai jucat un rol major ih destinele culturii universale, comparativ cu rolul Occidentului (şi al culturilor integrate lui din Europa Centrală şi Răsăriteană) sau al Rusiei secolelor XIX şi XX, că din această «a treia Europă» va porni regenerarea sufletească şi spirituală a bătrânului nostru continent”.

LP.: O idee seducătoare! Ce reacţii a provocat?

D.Z.: Am scris aceste rânduri în decembrie 1977 şi ele au rămas, ca de altfel întreaga carte, fără răsunet. Mă bucur că dv. aţi descoperit această idee, la care ţin foarte mult şi care este centrală în concepţia mea de istoric literar. Consider spaţiul sud-est european, pe care şi-a avut cândva centrul marea civilizaţie elenică, apoi, prin mutarea capitalei la Bizanţ (de către latinul răsăritean Constantin cel Mare!), şi civilizaţia romanităţii orientale, din care câteva secole după aceea, pe timpul ţăranilor latini din aceste părţi Justin şi Justinian, s-a închegat civilizaţia bizantină, adică civilizaţia dominantă a Europei medievale (cam ceea ce a fost Occidentul în Epoca modernă), consider acest spaţiu ca pe o „a treia Europă” în cadrul acelei Europe unitare în temeiurile ei profunde, în aspiraţiile şi chiar în realitatea ei, încă nedeplin intuită. Căci nu numai occidentalul, dar şi intelectualii greci, bulgari, români, sârbi, albanezi, muntenegreni nu reuşesc să-şi reprezinte aceste culturi într-un sistem unitar, cu nişte vase comunicante, cu adânci şi pluriseculare legături şi interdependenţe. Pentru apuseni şi pentru răsăriteni deopotrivă, singura cultură bine cunoscută şi prestigioasă este cultura rusă. „Europa răsăriteană” se identifică, literar vorbind, pentru occidental, cu literatura care a dat pe Tolstoi, Dostoievski, Cehov ş.a. Dar consider că o adevărată Europă a păcii şi înţelegerii poate beneficia masiv şi din existenţa unei conştiinţe active a sud-est europenilor despre trecutul, despre solidaritatea lor istorică şi culturală, despre mesajul şi şansele lor actuale şi viitoare.

I.P.: Mai explicit, ce rol atribuiţi celei de-a „treia Europe” ?

D.Z.: Această „a treia Europă” poate contribui masiv la naşterea acelei „Europe a sufletului european” atât de dorită, şi pe care n-o avem. O Europă a conştiinţei europene, a „sufletului european”, care să ajungă a gândi firesc orice conflagraţie inter-europeană ca pe o monstruozitate. Noi ne mirăm azi de războaiele dintre republicile italiene şi ne apare ca o ciudăţenie lupta dintre Matei Basarab şi Vasile Lupu, fiindcă secolul al XlX-lea a impus ca factor hotărâtor în istorie şi mentalitate conştiinţa naţională a popoarelor. Secolul XX trebuie să creeze conştiinţa europeană şi, mai mult, conştiinţa ecumenică, adică putinţa de a gândi planeta ca o „ecumenie”, ca pe o casă comună în care trebuie să domnească armonia şi înţelepciunea. Or, acest „ecumenism” este marele mesaj al Bizanţului, pe care noi îl moştenim direct. De aici afirmaţia mea despre”deschiderea culturii române spre toate azimuturile”. Noi ne aflăm pe un punct geografic, geopolitic şi geocultural de unde suntem obligaţi să privim şi să înţelegem, în fiecare moment, evoluţia mondială.

„A TREIA EUROPĂ” – O REALITATE GEOGRAFICĂ, ETNOGRAFICĂ, ISTORICĂ ŞI SPIRITUALĂ [5]

Î: Cum poate fi elucidat raportul dintre modelul sud-est european şi modelele occidentale, dintre vocaţia europeană şi afirmarea specificului naţional de-a lungul timpului?

R: Prin acceptarea unei realităţi geografice, etnografice, istorice şi spirituale pe care am numit-o, încă din 1977 „a treia Europă”. Un concept care a început acum să circule – cu un conţinut mai cuprinzător – şi în presa internaţională, dar pe care eu îl circumscriu la grupul de popoare care au moştenit civilizaţia elenică, tracă, romană-orientală şi bizantină, împletindu-şi astfel o tradiţie unică în Europa, care le individualizează, le apropie şi le constituie într-o unitate aparte, nu opusă restului Europei, dar inconfundabilă. Specificul nostru naţional are multe note în comun cu specificul naţional al popoarelor de pe această vatră de multiple civilizaţii. Noi am participat la viaţa „Europei” ca purtători ai acestei tradiţii, ai unei zestre extrem de bogate, până în secolul al XlX-lea, când, din cauza aluviunilor orientale ce acoperiseră sau păreau să fi acoperit totul, am „fugit în Europa”, adică în Occident şi unii au rămas deprinşi până astăzi să gândească, de pe malurile Senei, treburile de pe malurile Dâmboviţei.

Nu putem fi însă activi cu adevărat în Europa dacă nu stăm, ca Anteu, cu picioarele pe propriul nostru pământ. Dacă nu regăsim Via Magna a culturii româneşti. Pentru asta mă străduiesc şi eu de când aveam 22 de ani[6] (sunt aproape 30 de ani deci!) şi când încercam să cuceresc, via Bizanţ, orizonturile proprii culturii române[7]. Când această „a treia Europă”, moştenitoare directă a Eladei (prin greci), a tracilor romanizaţi şi a migraţiilor slave şi bulgare, a Bizanţului şi a luptei de secole împotriva unui imperiu extra-european, va accede la o adevărată conştiinţă de sine, de forţa ei, de tiparele ei spirituale, de germenii de viaţă nouă şi de renovare a Europei celei mari, o nouă istorie a Europei va începe. Procesul este în curs.


[1] N. Iorga, Cugetări, Vălenii de Munte, 1911, p. 47.

[2] Gabriela Negreanu, Paul Valéry şi modelul Leonardo, Bucureşti, 1978, p.15.

[3] Din articolul Prestigiul şi actualitatea culturii româneşti, apărut în „Luceafărul” la 3 decembrie 1977.

[4] Din interviul luat de Hie Purcaru în 3-4 mai 198 I şi apărut în „Flacăra” la 29 octombrie 1981.

[5] Din răspunsurile la ancheta cu tema Vocaţia europeană a culturii româneşti, în „Revista de istorie şi teorie literară” nr. 1, 1985.

[6] Aluzie la teza de licenţă în teologie Ortodoxie şi Romano-Catolicism în specificul existenţei lor istorice, susţinută în 1956, dar tipărită abia în 1992. Titlul ei nu putea fi citat în momentul când scriam cele de mai sus. (Notă 1997).

[7] Acest articol, scris la sfârşitul lunii martie 1990, dar respins de câteva redacţii, n-a putut să apară decât o lună mai târziu, în singurul număr tipărit din ziarul ALIANŢA

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: