Rusia in razboi civil? Dughin despre mondialism

Mai redau un fragment din cartea „Fundamentele Geopoliticii” (1997) a geopoliticianului si filozofului rus Aleksandr Dughin. Cartea va aparea pe piata romaneasca la sfarsitul lunii august.

Rusia versus mondialism: pericolul unui razboi civil in Rusia?

Noi trăim însă, într-o epocă deosebită, când politica naţională internă a statului este strâns legată de contextul politic extern şi e posibil că niciodată în istorie presiunea externă asupra structurilor naţional-statale n-a fost atât de puternică şi insistentă. Mai mult decât atât, teoria mondialismului aproape că a devenit doctrina principală a establishment-ului politic al Occidentului, adică o asemenea organizare a vieţii oamenilor din lumea întreagă, unde nu trebuie să existe formaţiuni naţional-statale, nici un fel de suveranitate, de interese naţionale. În fruntea organizaţiei mondialiste din lumea întreagă sunt chemate să stea vârfurile cosmopolite care nu conduc societăţile, ci suma matematică a indivizilor atomizați. Prin urmare, vectorul mondialist este orientat de la bun început împotriva oricăror formaţiuni naţional-statale şi sarcina lui principală este schimbarea lumii vechi tradiţionale, împărţită în popoare şi ţări şi organizarea „noii ordini mondiale” care neagă toate formele istorice şi organice de structuri sociale obşteşti.

Bineînţeles că factorul mondialist este îndreptat nu numai împotriva Rusiei (pentru el, celelalte naţiuni şi state sunt, de asemenea, nişte obstacole), dar tocmai Rusia, cea mai puternică structură geopolitică, a constituit până în ultima vreme bastionul principal care a împiedicat răspândirea treptată a controlului mondialist din Occident asupra întregii lumi. Desigur, sistemul sovietic, în aspectele lui principale, avea de asemenea trăsături mondialiste şi unul din proiectele mondialiştilor occidentali consta tocmai în includerea treptată “evolutivă” a URSS în sistemul planetar al „noii ordini mondiale”. Această binecunoscută teorie a convergenţei a fost mai curând reperul principal al acelor forţe care au început perestroika. Dar din anumite considerente, varianta fină a „mondializării” Rusiei n-a „acţionat”, iar atunci politica mondialistă a adoptat, faţă de Rusia, forma unei presiuni agresive şi a unei activităţi făţişe de subversiune.

Destrămarea dură şi foarte rapidă a URSS i-a lipsit pe adepţii „convergenţei” de pârghiile conducerii, politica mondialistă trecând la forme agresive, rusofobe, făţişe.

Vectorul mondialist este un moment extrem de important pentru înţelegerea situaţiei actuale a Rusiei. Dacă altădată influenţa externă asupra ţării noastre venea din partea altor structuri naţional-statale, care se străduiau să slăbească puterea statului rus sau să-l câştige de partea lor într-un conflict internaţional sau altul şi dacă altădată adversarii potenţiali ai Rusiei (făţişi sau ascunşi) erau forţele geopolitice, comparabile după structura lor cu ea însăşi, la momentul actual factorul intern principal a devenit o formă deosebită de presiune care nu are nici un fel de trăsături naţional-statale sau geopolitice distincte şi care reprezintă un proiect supranaţional, social-politic global utopic, în spatele căruia se află manipulatorii nevăzuţi care au o putere economico-politică enormă.  Bineînţeles că factorii politici externi tradiţionali continuă şi ei să acţioneze (proiectul mondialist n-a obţinut încă o realizare deplină), însă importanţa şi ponderabilitatea lor pălesc în comparaţie cu totalitatea presiunii mondialiste, ei trec pe planul doi. Relaţiile Rusiei cu Germania, Japonia sau China, spre exemplu, sunt astăzi chestiunea nu a două, ci a trei părţi cel puţin – Rusia, un alt stat şi lobby-ul mondialist mondial, care acţionează în structurile politice atât direct, cât şi prin „agenţii de influenţă”, clarificând între ele problemele bilaterale. Totodată, tocmai ce-a de-a „treia putere”, mondialismul, este de cele mai multe ori determinantă, fiindcă mijloacele de acţiune şi structurile ei de influenţă sunt cu mult mai rodate şi mai eficiente decât mecanismele corespunzătoare ale „arhaicelor” structuri naţional-statale.

Astfel, atât în politica internă, cât şi în cea externă a Rusiei pot fi evidenţiate două elemente fundamentale care pledează pentru adoptarea unor sau altor hotărâri, organizarea unor sau altor procese, determinarea unor sau altor orientări din viaţa politică şi social-economică a Rusiei: aceştia sunt „agenţii de influenţă” mondialişti şi grupările care acţionează conform intereselor naţional-statale. Bazându-ne pe cele spuse mai sus este evident că ambii poli sunt diametral opuşi în chiar esenţa lor, unii se străduiesc să minimalizeze suveranitatea şi independenţa, autarhia Rusiei (până la anularea ei totală în contextul mondialist cosmopolit al „noii ordini mondiale”), alţii, dimpotrivă, sunt orientaţi spre aprobarea, accentuarea şi lărgirea suveranităţii naţional-statale, spre scoaterea maximă a naţiunii din structura mondialistă planetară, ostilă, prin definiţie, oricărei societăţi autarhice de reală valoare. Desigur că aceşti doi poli aproape că nu se întâlnesc în formă pură în politica reală, majoritatea structurilor autoritare reprezintă sisteme mixte unde coexistă ambele tendinţe, dar cu toate acestea, tocmai aceşti doi poli determină principalele tendinţe de forţă aflate într-o opoziţie dură şi permanentă, voalată de compromisuri, naivitate, opacitate sau de coruptibilitatea figuranţilor „neiniţiaţi” din politică.

Aşadar, noi am evidenţiat în tabloul politic actual al Rusiei doi poli cărora le corespund două puncte de vedere diferite asupra perspectivei unui război civil în Rusia. Tocmai aceste două forţe vor alcătui, în final, subiectele de bază ale potenţialului conflict, adversarii principali, părţile principale, deşi opoziţia lor poate fi mascată sub o repartizare particulară şi încurcată a rolurilor. Exemplul primului război civil din Rusia arată că, în acest caz, forţele naţionale şi antinaţionale s-au manifestat nu sub steagurile proprii, ci sub un sistem contradictoriu de orientări sociale, politice şi ideologice care ascund adevăratele cauze şi tendinţe geopolitice. Pentru a nu se repeta greşelile trecutului, trebuie analizată obiectiv perspectiva îngrozitoare a unui nou război civil, dincolo de simpatiile politice sau ideologice.

……………………………………………

Preistoria mondialismului

Concepţia „mondialismului” a apărut cu mult înainte de victoria definitivă a Occidentului în războiul rece.

Sensul mondialismului se reduce la postularea inevitabilităţii integrării planetare totale, a trecerii de la mulţimea de state, popoare, naţiuni şi culturi la o lume uniformă – One World.

Rădăcinile acestei idei pot fi distinse în unele mişcări utopice şi hiliastice, ascendente în Evul Mediu sau chiar în antichitate.

La baza ei stă părerea că într-un oarecare moment culminant al istoriei se vor aduna toate popoarele pământului într-o singură împărăţie, care nu va mai cunoaşte contradicţiile, tragediile, conflictele şi problemele specifice istoriei umane obişnuite. Pe lângă versiunile mistice ale utopiei mondialiste au existat şi versiunile ei naţionaliste, una dintre acestea poate fi considerată „A Treia Eră”, a pozitivistului Auguste Comte, sau „escatologia umanistă” a lui Lessing.

Ideile mondialiste erau specifice de cele mai multe ori socialiştilor europeni moderaţi, în special a celor englezi (unii dintre aceştia erau uniţi în „mişcarea Fabianică”). Despre Statul Mondial unic au vorbit şi comuniştii. Pe de altă parte, organizaţii mondialiste similare au fost create, începând cu sfârşitul secolului XIX, de către figuri importante ale bussines-ului mondial – de exemplu Cecil Rhodes, organizatorul grupului „Masa Rotundă”, ai cărui membrii trebuiau să „contribuie” la instaurarea unui sistem al comerţului liber în lumea întreagă şi la crearea unui Guvern Mondial unic. Deseori, motivele socialiste se amestecau cu cele liberal-capitaliste, iar comuniştii stăteau alături, în aceste organizaţii, de reprezentanţii celui mai mare capital financiar. Pe toţi îi unea credinţa în ideea utopică de unificare a planetei.

Este semnificativ faptul că asemenea organizaţii cunoscute, cum ar fi Liga Naţiunilor, mai târziu ONU şi UNESCO, au fost o continuare a acestor cercuri mondialiste, care aveau cea mai mare influenţă asupra politicii mondiale.

Pe parcursul sec. XX, aceste organizaţii mondialiste, care evitau publicitatea excesivă şi deseori aveau un caracter „secret”, foloseau diferite denumiri. A existat „Mişcarea universală pentru confederaţia mondială” a lui Harry Davis, „Uniunea Federală” şi chiar „Cruciada pentru Guvernul Mondial” (organizată de parlamentarul englez Henry Asborn, în anul 1946).

În SUA, pe măsura concentrării întregii puteri conceptuale şi strategice asupra Occidentului, tocmai acest stat a devenit statul major principal al mondialismului, reprezentanţii căruia au format o structură paralelă a puterii, alcătuită din consilieri, analişti, centre de cercetări strategice.

Astfel s-au format trei organizaţii mondialiste fundamentale, despre existenţa cărora opinia publică a Occidentului a aflat relativ nu demult. Spre deosebire de structurile oficiale, aceste grupe s-au bucurat de o libertate cu mult mai mare, în proiectare şi cercetări ele fiind scutite de procedurile stabilite şi formale ce reglementează activitatea comisiilor ONU etc.

Primul grup este „Consiliul în problemele relaţiilor internaţionale” (Council on Foreign Relation sau C.F.R.). Fondatorul lui a fost Morgan, marele bancher american. Această organizaţie neoficială se ocupa de elaborarea strategiei americane la proporţii planetare, scopul ei final fiind unificarea totală a planetei şi crearea Guvernului Mondial. Această organizaţie a apărut încă în anul 1921, ca o filială a „Fondului Carnegie pentru pace universală” şi toţi politicienii de vază, care făceau parte din ea, împărtăşeau principiile mondialiste cu privire la viitorul planetei. Întrucât majoritatea membrilor C.F.R. au fost în acelaşi timp şi înalţi demnitari ai masoneriei scoţiene, se poate presupune că proiectele lor geopolitice au avut o oarecare dimensiune mistică umanitară.

În anul 1954 a fost creată a doua structură mondialistă – clubul Bildelberg sau grupul Bildelberg. Această structură îi unea nu numai pe analiştii, politicienii, financiarii şi intelectualii americani, dar şi pe colegii lor europeni. Ea era considerată de partea americană ca o continuare internaţională a ei.

În anul 1973 grupul Bildelberg creează a treia structură mondialistă de cea mai mare importanţă – „Comisia Tripartită” sau „Trilaterala” (Trilateral), condusă de americanii care intrau în componenţa C.F.R. şi a grupului Bildelberg şi care avea în afară de SUA, unde se afla cartierul ei general (adresa – 345 East 46th street, New York), încă două cartiere generale – în Europa şi Japonia.

Conform principiilor geopolitice fundamentale, această comisie a fost numită „tripartită”. Ea are menirea să unească sub egida atlantismului şi a SUA trei „mai spaţii”, care sunt lideri în dezvoltarea tehnică şi în economia de piaţă:

1) spaţiul american, care include America de Nord şi de Sud;

2) spaţiul european;

3) spaţiul oceanului Pacific, controlat de Japonia.

În fruntea celor mai importante grupe mondialiste – Bildelberg şi Trilaterala – se află membrul de vază al C.F.R., David Rockfeller, cel mai mare bancher, proprietarul „C. Manhattan Bank”.

Afară de el, în centrul tuturor proiectelor mondialiste se află analiştii, geopoliticieni şi strategi devotaţi atlantismului – Zbigniew Brzezinski şi Henry Kissinger. Din această structură face parte şi renumitul George Ball.

Linia de bază a tuturor proiectelor mondialiste consta în trecerea la un sistem mondial unic, sub dominaţia strategică a Occidentului şi a valorilor „progresiste”, „umanitare”, „democrate”. În acest scop au fost elaborate structuri paralele constituite din politicieni, ziarişti, intelectuali, financiari, analişti etc., care trebuiau să pregătească terenul înainte ca acest proiect mondialist al Guvernului Mondial să poată fi dat publicităţii, fiindcă fără pregătire el s-ar fi confruntat cu o puternică rezistenţă psihologică a popoarelor şi a statelor, care nu doresc să-şi dizolve originalitatea în melting pot-ul planetar.

Proiectul mondialist elaborat şi dezvoltat de aceste organizaţii n-a fost omogen. Au existat două versiuni ale acestui proiect care, deosebindu-se după metode, trebuiau să conducă spre acelaşi scop.

Teoria convergenţei

Prima versiune a mondialismului, mult mai pacifistă şi „împăciuitoristă”, este cunoscută ca „teoria convergenţei”. Elaborată în anii ’70, în subsolurile C.F.R., de grupul analiştilor de stânga sub conducerea lui Zbigniew Brzezinski, această teorie presupunea posibilitatea depăşirii dualismului ideologic şi geopolitic al războiului rece prin crearea unui nou tip cultural-ideologic de civilizaţie, care ar fi fost intermediar între socialism şi capitalism, între atlantismul pur şi continentalismul pur.

Marxismul Sovietelor era considerat un obstacol ce poate fi învins trecând la versiunea lui moderată, social-democrată, revizionistă – prin renunţarea la tezele „dictaturii proletariatului”, ale „luptei de clasă”, „naţionalizării mijloacelor de producţie” şi „desfiinţării proprietăţii private”. La rândul său, Occidentul capitalist trebuia să reducă libertatea pieţei, să introducă reglarea parţială de către stat a economiei etc. Unitatea orientării culturale putea fi găsită în tradiţiile Iluminismului şi umanismului, spre care duc şi regimurile democrate occidentale şi etica socială a comunismului (în versiunile lui social-democrate moderate).

Guvernul Mondial, care putea să apară pe baza „teoriei convergenţei”, era conceput ca admiterea Moscovei, împreună cu Washingtonul, la conducerea atlantică a planetei. În cazul acesta începea epoca păcii universale, războiul rece s-ar fi terminat, popoarele ar fi putut să se elibereze de greutatea încordării geopolitice.

Este important să facem aici o paralelă, cu trecerea sistemelor tehnologice de la „talasocraţie” la „eterocraţie”: politicienii mondialişti au început să privească planeta nu cu ochii locuitorilor continentului de vest, înconjurat de mare (ca atlantiştii tradiţionali), ci cu ochii „astronauţilor pe orbita cosmică”. În cazul acesta, în faţa lor apărea într-adevăr One World, o Singură Lume.

Centrele Mondialiste au avut corespondenţii lor şi la Moscova. Figura cheie era academicianul Gvişiani, directorul Institutului de Cercetări Sistemice, care a fost un fel de filială a „trilateralei” în URSS. Deosebit de fructuoasă a fost activitatea lor printre partidele de extrema stângă din Europa Occidentală care au trecut, în marea lor majoritate, pe calea „euro-comunismului”, iar acest fapt era considerat baza conceptuală fundamentală pentru convergenţa globală.

Victoria globală a Occidentului

Teoriile convergenţei au constituit acea bază ideologică la care se refereau Mihail Gorbaciov şi consilierii săi care au înfăptuit „perestroika”. Totodată, cu câţiva ani înainte de a fi lansată „perestroikăi” sovietică, a început realizarea unui proiect similar în China, cu care reprezentanţii „comisiei Tripartite” au stabilit legături strânse la sfârşitul anilor ’70. Însă destinele geopolitice ale „perestroicilor” chineză şi sovietică au fost diferite. China insista asupra distribuirii „echitabile a rolurilor şi a progreselor corespunzătoare în ideologia Occidentului în direcţia socialismului. URSS a mers pe calea concesiilor mult mai departe.

Urmând logica mondialiştilor americani, Gorbaciov a început transformarea structurală a spaţiului sovietic în direcţia „democratizării” şi „liberalizării”. Aceasta se referea, în primul rând, la ţările Tratatului de la Varşovia, iar apoi şi la republicile URSS. A început reducerea înarmărilor strategice şi apropierea ideologică de Occident. În acest caz, trebuie să atragem atenţia asupra faptului că anii de guvernare ai lui Gorbaciov coincid cu perioada de preşedinţie a republicanilor extremişti în SUA – Reagan şi Bush. Totodată, Reagan a fost singurul preşedinte din ultimii ani care a renunţat consecvent să participe în toate organizaţiile mondialiste. Potrivit convingerile sale, el a fost un atlantist dur, consecvent şi fără compromisuri, un liberal şi un radical susţinător al liberului schimb, care nu înclina spre nici un fel de compromisuri cu ideologiile de „stânga”, chiar şi în cel mai moderat sens democratic sau social-democratic. Prin urmare, acţiunile Moscovei, îndreptate spre convergenţa şi crearea Guvernului Mondial cu o pondere semnificativă a reprezentanţilor blocului de Est, au întâlnit la polul opus cele mai nefavorabile obstacole ideologice. Atlantistul Reagan (mai târziu Bush) a folosit, pur şi simplu, în scopuri strict utilitare, reformele mondialiste ale lui Gorbaciov. Concesiile benevole ale heartland-ului n-au fost însoţite de concesiile corespunzătoare din partea Sea Power şi Occidentul n-a făcut nici un fel de compromisuri geopolitice sau ideologice cu Eurasia, care se autolichidează. NATO nu s-a dizolvat, iar forţele lui n-au părăsit nici Europa, nici Asia. Ideologia liberal-democrată şi-a întărit şi mai mult poziţiile sale.

În cazul de faţă, mondialismul s-a manifestat nu ca o doctrină geopolitică independentă, care s-a realizat în mod pragmatic în „războiul rece” şi la a cărui logică, fondată pe tezele lui Mackinder şi Mahan, SUA încă nu a renunţat.

„Sfârşitul Istoriei” lui Francis Fukuyama

După destrămarea URSS şi victoria Occidentului, a atlantismului, proiectele mondialiste trebuiau fie să dispară, fie să-şi schimbe logica.

Noua versiune a mondialismului în epoca postsovietică a devenit doctrina lui Francis Fukuyama, care a publicat, la începutul anilor ’90, un articol-program – „Sfârşitul Istoriei.” El poate fi considerat ca bază de idei a neomondialismului.

Fukuyama propune următoarea versiune a procesului istoric. Din epoca întunecată a „legii forţei”, a „obscurantismului” şi a „manageriatului neraţional al realităţii sociale”, omenirea se îndrepta spre o societate mult mai raţională şi mai logică, întruchipată în capitalism, în civilizaţia occidentală contemporană, în economia de piaţă şi ideologia liberal-democrată. Istoria şi dezvoltarea ei s-au produs doar pe seama factorilor neraţionali care, puţin câte puţin, au cedat locul legilor raţiunii, echivalentului bănesc, comun pentru toate valorile etc. Căderea URSS simbolizează căderea ultimului bastion al „iraţionalismului”. Aceasta înseamnă sfârşitul Istoriei şi începutul unei existenţe planetare deosebite, care va decurge sub semnul Pieţei şi al Democraţiei, unind lumea într-o maşină bine pusă la punct, care funcţionează raţional.

Deşi este fondată pe universalizarea sistemului pur atlantic, această Nouă Ordine trece dincolo de limitele atlantismului, iar toate regiunile lumii încep să se reorganizeze după un model nou, în jurul centrelor sale mai dezvoltate din punct de vedere economic.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: