Critica statalității sovietice și țariste

Redau mai jos un fragment din monumentala lucrare ”Fundamentele geopoliticii”(1997) de Aleksandr Dugin. In curand va fi publicata integral si in Romania.

––––––––––––––––––––––––––––-

3.4. Critica statalităţii sovietice

Ultima formă de organizare imperială a poporului rus a fost URSS şi arealul geopolitic dependent de ea (ţările Tratatului de la Varşovia). În perioada sovietică, sfera de influenţă a ruşilor s-a lărgit din punct de vedere geografic până la limite cândva de neconceput. Cucerirea pământurilor şi campaniile militare au inclus în zona geopolitică a ruşilor teritorii imense.

În sens spaţial, o asemenea expansiune s-ar părea că trebuie să reprezinte forma superioară a statalităţii ruse. Este imposibil de negat faptul că la baza construcţiei axiale a Imperiului sovietic a fost tocmai poporul rus, care a întruchipat universalismul său specific (cel puţin, parţial) în modelul ideologic şi social-politic sovietic.

La prima vedere s-ar părea că, în condiţiile actuale, perspectiva unei dezvoltări adevărate a naţionalismului rus ar trebui să coincidă cu restaurarea URSS şi reconstruirea modelului sovietic şi a statalităţii sovietice. Parţial este adevărat şi logic, iar în cazul de faţă mişcarea neocomunistă, care luptă pentru refacerea URSS, este mult mai aproape de înţelegerea intereselor geopolitice ale poporului rus – ea vede mai clar şi mai precis esenţa tendinţelor lui strategice şi civilizatoare decât unele cercuri neonaţionaliste, care înclină spre modelul „rus tânăr” (prin analogie cu cel turcesc), al unui naţionalism „mic”, „redus”, „etnic”. Fără îndoială, restauraţionismul geopolitic al neocomuniştilor este îndreptăţit, iar naţionalismul lor este mai limitat şi mai „naţional” decât proiectele romantice şi iresponsabile ca formă (şi subversive prin rezultate) ale aripii filoslave, pravoslavnic monarhiste sau rasiste a patrioţilor. Dacă s-ar face o alegere între refacerea URSS şi construirea unui stat velicorus monoetnic sau chiar monocultural, atunci ar fi mai logic şi mai corect să se aleagă proiectul URSS, care ar fi în interesele poporului rus.

Totuşi, cauzele destrămării URSS şi prăbuşirii Imperiului Sovietic necesită o analiză obiectivă care, în nici un caz, nu poate fi redusă la o constatare a influenţei externe (duşmănoase) şi interne (subversive), adică la „teoria complotului”. Presiunea externă a Vestului liberal-democratic asupra URSS a fost, într-adevăr, enormă, iar activitatea „elementelor subversive” în interiorul ţării a fost extrem de eficientă şi organizată. Ambii factori au devenit hotărâtori doar în situaţia când existenţa Imperiului Sovietic a intrat într-o etapă de criză internă ce-şi are cauze serioase şi fireşti, ce îşi are rădăcinile chiar în specificul orânduirii sovietice şi al sistemului sovietic. Fără înţelegerea cauzelor interne ale destrămării şi fără analiza lor, orice încercări de a restaura URSS (şi cu atât mai mult crearea Noului Imperiu) vor deveni zadarnice şi fără perspectivă. Mai mult decât atât, orice conservatorism pur inerţial în această problemă poate doar să înrăutăţească starea lucrurilor.

Vom evidenţia câţiva factori care au dus URSS la prăbuşirea geopolitică şi social-economică.

– În primul rând, elementele profund naţionale, tradiţionale, spirituale, pe întreg parcursul existenţei la nivel ideologic a regimului socialist, n-au fost introduse în complexul general al ideologiei comuniste. Fiind în multe privinţe naţional-comunistă de facto, ea nu a devenit niciodată de jure, ceea ce a împiedicat dezvoltarea organică a societăţii ruso-sovietice, a dat naştere unui standard dublu şi contradicţiilor ideologice, a sublimat claritatea şi înţelegerea în realizarea proiectelor geopolitice şi social-politice. Ateismul, materialismul, progresismul, „etica iluministă” etc., erau străine bolşevismului rus şi poporului rus în ansamblu. În practică, aceste principii împrumutate de la marxism (chiar şi în marxism ele sunt nişte elemente destul de arbitrare – un oarecare tribut adus umanitarismului pozitivist demodat, în stilul lui Feuerbach) au fost percepute de către comuniştii ruşi ca nişte aspiraţii naţional-mistice, uneori neortodox escatologice şi nicidecum ca nişte roade raţionaliste ale culturii vest-europene. Totodată, ideologia naţional-bolşevismului, care putea să găsească termeni cu mult mai adecvaţi, mai ruseşti, pentru noua orânduire social-politică, n-a fost formulată aşa. Aşadar, mai devreme sau mai târziu, această construcţie contradictorie din punct de vedere ideologic, mediocră şi neadecvată, trebuia să se răsfrângă în mod negativ. Aceasta s-a resimţit îndeosebi în perioada sovietică târzie, când dogmatismul absurd şi demagogia comunistă au înăbuşit, definitiv, orice fel de viaţă ideologică în societate. Această „stagnare” a ideologiei conducătoare şi această renunţare îndârjită de a introduce în ea componente organice, naţionale şi fireşti pentru poporul rus, s-au contopit în prăbuşirea întregului sistem sovietic. Responsabili de aceasta sunt nu numai „agenţii de influenţă” şi „antisovieticii” ci, în primul rând, ideologii sovietici de centru, aripa „progresistă”, dar şi cea „conservatoare”. De fapt, Imperiul Sovietic a fost distrus din punct de vedere ideologic de către comunişti. A reface Imperiul în aceeaşi formă şi cu aceeaşi ideologie, nu este numai imposibil, ci şi absurd, întrucât, chiar şi ipotetic, vor fi reproduse aceleaşi premise care au dus la destrămarea statului.

– În al doilea rând, URSS, la nivel geopolitic şi strategic, a fost incapabilă să concureze, într-o perspectivă îndelungată, pentru a opune rezistenţă blocului occidental atlantic. Din punct de vedere strategic, graniţele terestre sunt cu mult mai vulnerabile decât cele maritime, la toate nivelele (numărul trupelor de grăniceri, costul tehnicii militare, folosirea şi amplasarea armamentului strategic etc.). După cel de-al doilea război mondial, URSS s-a pomenit într-o situaţie inegală în comparaţie cu blocul capitalist al Vestului, grupat în jurul SUA. SUA aveau o gigantică bază insulară (continentul american), care se afla sub un control total, înconjurată din toate părţile de mări şi oceane, ce puteau fi uşor apărate. Totodată, SUA ţinea sub control aproape toate zonele de ţărm din Sudul şi Vestul Eurasiei, creând un pericol imens pentru URSS şi rămânând, practic, inaccesibile pentru potenţialele acţiuni destabilizatoare ale URSS. Împărţirea Europei în cea de Est (sovietică) şi cea de Vest (americană) a complicat doar poziţia geopolitică a URSS la Vest, sporind lungimea hotarelor terestre ale acesteia, situând-o foarte aproape duşmanul strategic potenţial şi punând-o, totodată, în situaţia unei duşmănii pasive a înseşi popoarelor europene care s-au trezit ostatice într-un duel geopolitic al cărui sens le era neclar. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în direcţia sudică – în Asia şi în Extremul Orient, unde URSS avea vecini nemijlociţi sau apropiaţi controlaţi de Occident (Pakistanul, Afganistanul, Iranul antekhomeynist) sau state vecine destul de ostile, de orientare nesovietic-socialistă (China). În situaţia dată, URSS putea să obţină o stabilitate relativă numai în două cazuri: fie înaintând fulgerător către ocean la Vest (spre Atlantic) şi la Sud (spre Oceanul Indian), fie creând în Europa şi Asia blocuri politice neutre care nu s-ar  fi aflat sub controlul nici uneia dintre supraputeri. Această concepţie (a Germaniei neutre) a încercat s-o propună Stalin, iar după moartea lui, Beria. Din punct de vedere geopolitic, URSS (împreună cu Tratatul de la Varşovia) a fost prea mare şi în acelaşi timp prea mică. Păstrarea status quo-ului era în favoarea SUA şi a atlantismului, deoarece potenţele militare, industriale şi strategice ale URSS se istoveau, iar puterea SUA, a insulei apărate, creştea tot mai mult. Mai devreme sau mai târziu blocul de Est trebuia să cadă. Prin urmare, refacerea URSS şi a Blocului de la Varşovia nu numai că este aproape imposibilă, dar şi inutilă, pentru că chiar şi în cazul unei reuşite (practic improbabilă), aceasta ar duce la renaşterea unui model geopolitic de la început condamnat.

– În al treilea rând, structura administrativă a URSS s-a bazat pe înţelegerea laică pur funcţională şi cantitativă a diviziunii statale interne. Centralismul economic şi birocratic nu lua în considerare nici un fel de particularităţi regionale, cu atât mai mult etnice şi religioase ale teritoriilor interne. Principiul nivelării şi al structuralizării economice excesive a societăţii a dus la crearea unor sisteme extrem de dure, care reprimau, iar în cel mai bun caz „conservau” formele naturale ale vieţii naţionale a diferitelor popoare, inclusiv (în cea mai mare parte) a însuşi poporului rus. Principiul teritorial acţiona chiar şi atunci când era vorba, nominal, de republicile unionale, de autonomii sau districte. Totodată, procesul nivelării regional-etnice devenea tot mai evident pe măsura „îmbătrânirii” întregului sistem politic sovietic care, în ultima etapă a existenţei sale, tindea tot mai mult către tipul de „stat-naţiune” sovietic şi nu către Imperiu. Naţionalismul, care în primele etape a contribuit la crearea URSS, a devenit, la sfârşit, un factor pur negativ, deoarece centralizarea şi unificarea excesive au dat naştere la proteste şi nemulţumiri fireşti. Atrofia începutului imperial, anchilozarea centralismului birocratic, tendinţa spre o raţionalizare maximă şi o productivitate pur economică au făcut, treptat, din URSS, un monstru politic care şi-a pierdut viaţa şi e perceput ca un totalitarism impus cu forţa de către centru. Câteva teze comuniste, aparţinând unui „internaţionalism” în sensul strict al cuvântului, sunt responsabile de aceasta. Prin urmare şi acest aspect al modelului sovietic care nu operează cu un etnos, o cultură, o religie concrete, ci cu o „populaţie” şi un „teritoriu” abstracte, nu trebuie să renască în nici un caz. Dimpotrivă, trebuie să scăpăm cât mai repede de consecinţele unei asemenea abordări cantitative, ale cărei repercusiuni sunt atât de tragice în problema Ceceniei, Crimeii, Kazahstanului, a conflictelor din Karabah, Abhaziei, Transnistriei etc.

– În al patrulea rând, sistemul economic al URSS s-a bazat pe un ciclu socialist atât de „lung”, încât randamentul societăţii faţă de omul concret a încetat să se resimtă. Socializarea maximă şi controlul detaliat al statului asupra tuturor proceselor economice, până la cele mai mărunte şi delegarea funcţiilor de redistribuire doar instanţei centralizate, de la vârf, au generat în societate un climat de înstrăinare socială, apatie, dezinteres. Socialismul şi toate avantajele lui au devenit neclare, neobservabile, treceau pe planul secund în faţa construcţiei gigantice a maşinii birocratice de stat. Omul şi colectivul concret dispăreau în faţa abstractizării „societăţii”, iar ciclul repartiţiei socialiste pierdea legătura cu realitatea, se transforma într-o logică inexplicabilă, înstrăinată şi aparent arbitrară a maşinii neînsufleţite. Nu socialismul este răspunzător de această stare a lucrurilor, ci acea versiune a lui care s-a constituit istoriceşte în URSS, îndeosebi în ultimele lui etape, cu toate că originile unei asemenea degenerări trebuie căutate în doctrină, în teorie. Socialismul totalitar de stat a lipsit economia de flexibilitate, iar pe oameni de entuziasm şi de sentimentul participării la procesul creator, contribuind astfel la altoirea unei atitudini parazitare faţă de societate care, în cele din urmă, s-a absolutizat astăzi într-o structură mafiotă liberală. De acest exces postsovietic sunt responsabili, de asemenea, comuniştii, care s-au dovedit a fi incapabili să reformeze socialismul aplicabil la stihia naţională şi să menţină în el o viaţă onorabilă.

Aceste patru aspecte de bază ale fostului model sovietic sunt factorii principali care au dus la prăbuşirea statalităţii sovietice şi anume ei fiind responsabili de căderea Imperiului Sovietic. Este absolut real ca, în cazul refacerii ipotetice a URSS, să se tragă nişte concluzii radicale şi să se distrugă din rădăcină acele cauze care au condamnat istoriceşte marele popor la o catastrofă de stat.

Cu toate acestea, dacă refacerea URSS va avea loc sub drapelul unei ideologii care ar renunţa la materialism, ateism, totalitarism, socialism de stat, la spaţiul geopolitic sovietic, la structura administrativă, internaţionalism, centralism etc., atunci mai are rost să vorbim de URSS sau despre „statul sovietic”, despre „comunism”, „restaurare” etc.? Nu ar fi mai corect să numim aceasta crearea „Noului Imperiu”?

3.5. Critica statalităţii ţariste

Astăzi pot fi auzite, tot mai des, chemări la întoarcerea spre modelul ţarist, monarhist. Este destul de firesc, fiindcă discreditarea sovietismului îi obligă pe ruşi să apeleze la acele forme statale care au existat până la perioada comunistă a istoriei ruse. Acest model are unele aspecte pozitive şi unele negative. Independent de greutatea neverosimilă a restaurării sistemului statal anterior celui comunist, acest proiect se discută din ce în ce mai serios.

Luând în considerare logica dezvoltării geopolitice a naţiunii ruse, are sens să discutăm despre perioadele târzii ale cârmuirii Romanovilor, când Rusia ajunge în hotarele unui teritoriu imperial de proporţii maxime.

Aspectul cel mai pozitiv în acest proiect este baza ideologică a Rusiei ţariste, unde (fie şi nominal) se declara fidelitate spiritului naţional (Narodnicismul), adevărului religios (Ortodoxia) şi structurii politice sacrale tradiţionale (Autocraţia). Totuşi, după cum observau pe bună dreptate eurasiaticii ruşi, formula lui Uvarov (Ortodoxia, Autocraţia, Narodnicismul) era, în ultimele perioade ale Rusiei ţariste, mai mult o lozincă idealistă decât un conţinut real al vieţii politice şi al structurii sociale. Ortodoxia rusă, zguduită de reformele lui Petru cel Mare, se afla, în această perioadă, destul de departe de idealul „Sfintei Rusii”, în realitate fiind supusă controlului de stat şi pierzându-şi, în multe privinţe, autoritatea sacrală şi armonia simfoniei ortodoxe. Pierzându-şi independenţa spirituală, Biserica Rusă a fost nevoită să accepte compromisul cu puterea laică, întruchipată în Sinodul supus ţarului, prin aceasta fiindu-i limitată libertatea unei confesiuni veritabile a Adevărurilor Nepământeşti.

Autocraţia, la rândul ei, îşi pierdea tot mai mult sensul sacral, implicându-se în rezolvarea unor probleme pur politice, uitând, din când în când, de misiunea sa supremă şi de menirea sa religioasă. Deşi desacralizarea puterii ţariste, până la abdicarea ultimului împărat, n-a atins niciodată în Rusia nivelul unei parodii deşarte, în care s-au transformat monarhiile europene – în primul rând cea franceză şi cea engleză – totuşi influenţa Europei în această direcţie a fost enormă.

În sfârşit, „Narodnicismul” vestitei lozinci era mai curând pur declarativ, iar poporul s-a aflat într-o profundă înstrăinare faţă de viaţa politică ce s-a manifestat, spre exemplu, prin indiferenţa generală faţă de revoluţiile din Februarie şi mai târziu, cea din Octombrie, care au distrus radical modelul monarhic.

Apelul direct, în condiţiile noastre, la restaurarea acestei triade va duce, mai degrabă, la restabilirea acelui compromis epuizat, în cea mai mare parte demagogic, care se ascundea dincolo de aceste trei principii în epoca târzie a Romanovilor (epocă în care, de fapt, au fost formulate). Mai mult chiar, având în vedere lipsa pretendenţilor cu drepturi egale la tronul rus, poziţia instabilă şi incertă a actualei Biserici Ortodoxe, de asemenea şi sensul abstract al termenului „narodnicism” (prin care adesea se înţelege doar stilul superficial, folcloric sau în general imitarea poporului de către intelectualii visători), nu e greu de prevăzut că revenirea la ideologia uvarovistă va deveni o parodie şi mai mare decât regimul ţarist pre-revoluţionar.

Modelul ţarist mai are, pe lângă toate acestea şi un inconvenient geopolitic foarte serios care, de asemenea, a dus Imperiul Rus la catastrofă, la fel ca şi URSS-ul, cu 70 de ani mai târziu.

Revenirea la geopolitica ţaristă şi prin urmare, la cea „slavofilă”, ascunde în sine un pericol groaznic. Problema e că în ultima jumătate de secol de domnie a Romanovilor politica internă a casei domnitoare era determinată nu de tradiţiile eurasiatice ale lui Alexandru I şi de perspectivele Sfintei Alianţe continentale (fondată pe baza alianţei dintre Rusia şi statele Europei Centrale), ci de proiectele pro-engleze şi pro-franceze, de dragul cărora Rusia s-a antrenat în nişte conflicte sinucigaşe de partea adversarilor săi geopolitici reali şi împotriva aliaţilor săi geopolitici reali. Susţinerea revendicărilor sârbeşti, mitul iresponsabil despre „Bosfor şi Dardanele”, implicarea în intrigile europene antigermane ale masonilor francezi – toate acestea au silit Rusia să îndeplinească un rol politic nu numai impropriu ei, ci şi distrugător pentru ea. Încercând să se stabilească pe o temelie slavofilă în Europa de Est şi antrenându-se într-un conflict permanent cu ţările Europei centrale (aliaţii naturali ai Rusiei), regimul ţarist submina metodic temelia statului rus, conducând Rusia spre o sinucidere geopolitică. Acelaşi scop l-au avut războaiele cu turcii şi războiul cu Japonia. E paradoxal, dar se pare că Rusia tindea să slujească, cât mai bine posibil, interesele atlantice ale Franţei progresiste şi ale Angliei colonial-capitaliste, în loc să-şi îndeplinească misiunea ei eurasiatică firească şi să caute alianţă cu toate regimurile (şi politic şi spiritual) conservatoare şi imperiale similare. Utopia geopolitică slavofilă a costat mult Rusia (Ţarul, Biserica şi Imperiul) şi numai venirea bolşevicilor orientaţi eurasiatic a salvat atunci ţara şi poporul de la o degradare totală, de la transformarea ei într-o „putere regională”.

Încercarea de mai târziu de a urma, în condiţiile noastre, o asemenea orientare „slavofilă” a Romanovilor, nu poate să nu ducă la un rezultat similar. Chiar şi apelul la o Rusie prerevoluţionară poartă în sine motive politice potenţial sinucigaşe, cu mult mai periculoase pentru poporul rus decât proiectele restaurării sovietice.

Mai există un factor care este extrem de periculos în cazul tendinţelor monarhice. Este vorba de acea formă capitalistă a economiei, caracteristică Rusiei aflate la hotarul sec. XIX-XX. Deşi aceasta n-a fost decât o variantă a capitalismului naţional, încadrat în limitele statale, sociale şi culturale şi nu de piaţa liberă „sălbatică”, efectul înstrăinării economice, caracteristic oricărui capitalism, a fost extrem de puternic. Burghezul rus a ocupat locul aristocraţiei de stat şi militare, a clerului, strâmtorându-i pe cinovnici şi slujbaşi. Acest tip al burghezului rus (destul de diferit de reprezentanţii negustorimii tradiţionale, precapitaliste, feudale) era opus, de fapt, normelor culturale, sociale şi etnice care constituiau esenţa sistemului de valori naţionale ruseşti. Însuşindu-şi lecţiile liberalismului economic englez, simţind gustul speculaţiilor financiare şi de bursă, folosind cu abilitate ineficienţa economică încătuşată încă de codul moral al aristocraţiei ruse, burghezul rus a ieşit în prim-planul vieţii politice ruseşti, înscriindu-se de minune în tabloul general al unui pseudopatriarhat monarhic ordinar, care şi-a pierdut conţinutul vital, sacru. Tocmai capitaliştii ruşi (mai ales cei de orientare naţionalistă a „sutelor negre”) au fost primii propagatori ai influenţelor engleză şi franceză în Rusia, au fost agenţii naturali ai modelului comercial atlantic, care s-a dezvoltat şi s-a format în societăţile anglo-saxonă şi franceză.

Orânduirea de stat a Romanovilor de mai târziu este o îmbinare a faţadei monarhice desacralizate, a geopoliticii slavofile sinucigaşe şi a capitalismului de piaţă orientat către Atlantic. În toate cazurile, retorica naţională a fost doar un paravan, o figură de stil, dincolo de care se aflau tendinţele social-politice care nu numai că erau departe de interesele adevărate ale poporului rus, dar erau diametral opuse acestor interese.

Încă un element al acestui model este destul de îndoielnic – principiul împărţirii administrative pe gubernii a Imperiului Rus. Deşi în practică aceasta nu împiedica dezvoltarea liberă a popoarelor care intrau în componenţa Imperiului Rus şi în mod normal, ruşii doar ajutau etnicii să-şi formeze şi să-şi dezvolte cultura specifică, în schimb nerecunoaşterea juridică a autonomiilor etnoculturale şi religioase, un oarecare centralism de stat nivelator şi dur, nu au fost cele mai bune metode de a atrage naţiunile la o construcţie continentală, de comun acord, liberă, a imperiului. Elementele „statului-naţiune” s-au manifestat în ultimele perioade ale Romanovilor la fel ca în ultimele decenii în URSS, iar efectul a fost similar – înstrăinarea etnosurilor de Moscova (Sankt-Petersburg) şi de ruşi, pornirile separatiste, răbufnirea „micului naţionalism” etc. Ca reacţie de răspuns, a urmat degenerarea marii voinţe mesianice ruseşti într-un naţional-şovinism banal.

În Rusia monarhică era pozitivă latura cultural-religioasă, devotamentul faţă de tradiţiile sacrale, amintirea despre idealul Rusiei Sfinte, a Împărăţiei Sfinte, despre Moscova – a Treia Romă. Biserica Ortodoxă – ca bastion al Adevărului dogmatic –  simfonia Autocraţiei, conştientizarea misiunii istorice a poporului rus credincios, sunt simbolurile spirituale esenţiale ale adevăratului Imperiu Rus ce au o valoare arhetipală, nemuritoare care, însă, trebuie purificată de formalism, demagogie şi fariseism. Geopolitica nefirească, tendinţele către capitalizare, subestimarea factorului etnic şi religios al popoarelor mici din interiorul imperiului, orientarea antigermană, antijaponeză şi antiotomană în perioada târzie a Imperiului Romanovilor – toate acestea trebuie înţelese ca o politică fără ieşire, ce nu are nimic comun cu interesele adevărate ale poporului rus, ceea ce a şi fost demonstrat de eşecul istoric al acestui model.

––––––––––––––––––––––––––––-

Un mars militar, „Proshchanye Slavyanki”, melancolic dar si tonic in acelasi timp, care a devenit imnul neoficial al Armatei Albe a Amiralului Kolceag (despre care se stie ca avea origini romanesti):

Anunțuri

4 comentarii to “Critica statalității sovietice și țariste”

  1. interesanta lectie de istorie subtila vazuta chiar din interior cu o limpezime uluitoare pentru un „proslavnic”

  2. Nu exagerati cu „Chiar şi apelul la o Rusie prerevoluţionară poartă în sine motive politice potenţial sinucigaşe, cu mult mai periculoase pentru poporul rus decât proiectele restaurării sovietice.”?
    Sovietele cu CRIMA impotriva propriului popor /popoare?
    Treceti cu o usurinta blamabila peste acest aspect care, numai el singur – CRIMA SI TEROAREA DE STAT IMPOTRIVA INDIVIDULUI – constituie un motiv de degradarea a idealurilor de orice fel, a celor slave invlusiv.
    Nu prea am inteles incotro se indreapta critica dv. si de ce nu este de laudat aceast demers de impacare cu trecutul, cu eroii neamului, la urma urmei, si de fapt cum vedeti dv un proiect de viitor pt.Rusia.
    Oricum, f.interesant si as dori sei eu sa-l reproduc (prin copy/paste, de ex.) Se poate?

  3. Foarte interesant!Imi permiteti sa reproduc acest articol pe blogul meu?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: